Amintiri din viitor

Draga cititorule, iti marturisesc ca nu sunt 36 ore de cand mi-am amintit de o parte din mine, cea din viitor.

Da, pare un nonsens dar daca ai putina rabdare sa citesti pana la capat, ai sa intelegi.

(Iti marturisesc ca sunt atat de entuziasmata si nerabdatoare sa astern totul aici incat abia mai gasesc tastele).

Te invit sa ma insotesti in timp, cu ceva mai multi ani in urma, in sufrageria bunicii mele dinspre mama. Imagineaza-ti o camera nu foarte mare, cu binestiuta masa de lemn in centru, acoperita cu fata de masa dintr-un material precum catifeaua grea si groasa, din matase, cu desene alambicate in nuante terne de bleumarin si bej pe fond rosu inchis. Pe laturi atarnau franjuri grosi si lungi de matase care se unduiau alene cand treceam mainile peste ei. Cateodata, cand stateam la masa, imi plimbam alene degetele pe conturul desenelor alambicate, degetutele mele de copil se delectau cu senzatia de moale, fin si alunecos. Imaginatia mea aducea acolo pasari mici, animalute, castele si personaje de poveste, drumuri intortocheate care asteptau linistite sa fie parcurse de degete care se plimbau fara graba.

(Nu s-au pastrat poze cu sufrageria bunicii, nimic din ce am gasit pe internet nu se apropie nici pe departe cu ceea ce regasesc in amintirile mele).

Dar sa revenim....

Pe masa trona o vaza de cristal care gazduia din cand in cand buchete de flori de sezon care raspandeau diferite arome, in functie de anotimp.

Mai ales vara, dupa ce trecea sarbatoarea Sf Pasti, bunica inlocuia fata de masa grea cu desene alambicate si multe personaje care in mintea mea teseau povesti, mereu in schimbare.

In locul ei venea Printesa, o somptuoasa fata de masa de macrame.

Pe lemnul maro intunecat al mesei, fata de masa de lanseta isi dezvaluia intreaga frumusete stralucitoare. Trecearea de la intunecimea si misterul de catifea la fascinatia spumoasa a Printesei, imi exploda in imaginatie. Primele zile de la inaugurarea vesmantului de vara al mesei, nu aveam voie sa-mi plimb degetutele mele prin intortocherile foarte elaborate ale Printesei. Finetea catifelei era acum inlocuita de multe gauri de diferite dimensiuni si forme care abia asteptau sa fie explorate de degetele curioase de copil. Acesta era un secret intre mine si Printesa, secret pe care bunica nu reusea sa-l inteleaga intotdeauna.

Am uitat sa-ti spun ca masa din sufragerie era folosita doar la sarbatori, asta pentru ca cerinta secreta a masei era ca in jurul ei sa se stranga neaparat multa lume, vesela sau trista, dupa caz, daca gazduia un eveniment fericit sau pierderea cuiva drag, o comemorare sau alta ocazie speciala. De ce iti povestesc atat despre masa? Pentru ca in jurul ei s-au intamplat o multime de lucruri interesante, si mai ales ca sub ea era inclusiv locul meu de joaca si observatie preferat.

Intre timp, in sufragerie se instaura zilnic un miros elegant de cafea. Din cand in cand, fara sa mai pot preciza acum cat de des, cele doua fotolii plus scaunele de piele ale mesei despre care v-am povestit, primeau cu placere oaspeti.

Acum cand iti povestesc ma trec fiori de emotie pentru ca de aici incepe povestea despre viitor la care te-am invitat in intoducere.

Sa ne intoarcem in sufrageria bunicii sa urmarim atent ce se intampla.

Dupa ce ele, (invitatele bunicii) serveau cafeaua, mancau prajiturele de care ma bucuram si eu, incepea ceva fascinant.

Pasul unu, urmaream cum bunica transforma rand pe rand, fiecare ceasca intr-o balerina care cu cateva piruete scurte plus o reverenta se culca cu gratie pe farfuriuta ei.

Pasul doi, vocile tuturor cobora in intensitate. Se instaura o liniste misterioasa, se dadea semnalul a ce va urma, ceva interesant, mult asteptat.

Pasul trei, bunica lua si netezea cu grija perna de matase rosie care intre intalniri statea nepasatoare pe canapea asteptandu-si marele rol de masa de citit.

Pasul patru, lua cartile de ghicit de pe masuta de citit de langa ea.

Pasul cinci....atentie....acum este momentul!!!!

Cartile incepeau un dans fascinant pe perna rosie, dar conversatia?!? Conversatia lor era extraordinara. Erau povesti de viata cu intrebari si nedumeriri, cu multe personaje, unele bune, altele invidioase sau nepasatoare. Erau uneori lacrimi si boli, erau incurajari si solutii. Bunica le aducea calarificari printr-un cod aparte vorbind despre ceea ce se va intampla "la drum de zi" sau "drum de seara", personajele in discutie erau "dame de cupa, "barbat de rosu", "tanar de pica" si atatea altele.

Pasul sase, cand povestea de pe perna rosie ajungea la final, cu mare rigurozitate, bunica lasa cartile sa se odihneasca. Printr-o regula stricta numai de ea stiuta, pentru a putea trece la urmatoarea poveste, cartile trebuiau sa faca o pauza. Imi imaginez ca toate acele personaje se odihneau si ele dupa reprezentatia intensa de pe perna rosie. Era nevoie sa isi reechilibreze si ele emotiile dupa ce traisera piesa de teatru in fata celei care beneficia de reprezentatie.

Urma ceasca de cafea cu semnele ei intortocheate cu care bunica completa povetea de viata a beneficiarei.

Pentru mine timpul statea in loc, acolo se discuta despre viata, despre decizii, despre bine si rau, despre lacrimi si greutati, despre bucurii si impliniri, despre pierderi si solutii.

Eram copil, nu intelegeam mare lucru dar traiam fara sa vreau acele emotii in felul meu. Pentru mine era ca o piesa de teatru (inainte sa fi vizionat vreuna si sa inteleg ce este o piesa de teatru) cu personaje reale care ma mangaiau pe obraji la venire si la plecare, imi daruiau bomboane si multe zambete duioase in timp ce stateam acolo si urmaream fascinata. Spun ca "urmaream"pentru ca nu ma uitam tot timpul la ele. Ma prefaceam ca ma joc, sau chiar ma jucam tragand cu urechea, dar imi aduc aminte ca eram foarte, foarte tacuta. Asa m-am obisnuit si mi-am antrenat atentia si tacerea atunci cand cineva vorbeste. Taceam cand vorbea toata lumea. Imi placea sa le ascult chiar fara sa inteleg. Ma captiva misterul si limbajul de poveste al bunicii cu personaje si multa actiune. Dar nu mi-l mai aduc aminte acum.

Ma simteam protejata fata de ceea ce traiau ele.

Simteam detasarea si puterea de concentrare a bunicii spre a le ajuta si asta imi dadea putere si mie. Imi dau seama ca ea facea pe atunci, fara studii si diplome, dar cu dedicare si atentie, din experiente dureroase de viata, trecuta prin razboi si dureri calite de-o viata, ceea ce acum numim consiliere de dezvolatare personala si coaching. Pe langa ea m-am obisnuit de mica sa ascult o durere fara sa intru in ea, am simtit cum bunica ajuta fara sa absoarba deznadejde. Isi traia si vindeca propriile rani invatandu-i pe cei din jurul ei cum s-o faca.

Am experimentat constant, fara sa stiu ce va urma in viata mea, detasarea cu blandete si atentie, foarte necesara celor care lucreaza cu oamenii.

Acum patru ani, cariera mea de 30 ani in domeniul financiar s-a incheiat brusc.

Am cladit incet ceea ce-mi place imens, sa ascult si sa incurajez oamenii in situatii de cumpana si deruta, consilierea de dezvoltare personala.

Intre alte abilitati capatate atunci si mai tarziu, a ramas fascinatia cartilor. Acele cartonase mici cu care se poate construi o lume intreaga si o lume intreaga se poate deslusi cu ajutorul lor. Nu am stiut niciodata sa folosesc cartile de ghicit, nu ma preocupa sa citesc viitorul pentru ca este o pacaleala, asa cum si bunica mea spunea. Ea oferea o poveste cu personaje in care persoana din fata ei, care se confrunta cu o situatie, sa poata privi detasat si sa poata actiona mai usor, relaxat.

Dar am decoperit cardurile de divinatie.

Cand le intalnesc in librarii, furnicaturi mici imi trec prin tot corpul si curiozitatea de copil se anima brusc. Mi se aprind toate beculetele. Cum sunt? Ce lumi noi descopar? Ce lumi fascinante mai descopar?

Acum am o colectie de carduri cu ingeri, cu arhangheli, cu cristale, cu dragoni, cu geometria sacra, cu numere, cu mesaje pentru construirea increderii.

Nu am in momentul acesta argumente stiintifice care sa explice de ce functioneaza divinatia, dar am cea mai reala si palpabila explicatie interioara localizata in stomacul meu, prin aceea ca STIU/SIMT ca functioneaza si ajuta.

Asa cum am aflat ca facem multi dintre noi, am alungat, ascuns si ignorat pornirea interioara de a impartasi lumii iubirea mea de a schimba informatii cu Universul prin divinatie. Am ascuns dorinta aceasta, atat de bine chiar si fata de mine, incat am uitat ca exista.

Pana in momentul cand am oferit-o catorva cunoscuti, liber si deschis....acum un an.

A fost o revelatie, o traire cu multi fluturasi prin tot corpul incat am zis ca nu-i adevarat.

Doua saptamani, de dimineata pana seara, aproape continuu, cu scurte pauze, am lucrat cu 33 persoane. Nu pare mult dar pe mine m-a marcat. Aceea a mai fost o samanta de pasiune pe drumul meu pe care am plantat-o pentru mai tarziu.

Si cum ramane cu amintirea despre viitor? Exact asa: mi-am amintit cum pot sa fiu in viitor accesand ceea ce am uitat despre mine si ceea ce m-a format pe parcurs. Diplomele sunt minunate cand sunt dublate de pasiune, trairi si calitati cladite din ceea ce suntem la esenta. Acea plamada miraculoasa din energia si sangele generatiilor dinainte, crescuta si ingrijita in aroma si culorile copilariei, prin calitatile si grija parintilor, bunicilor.

Nu am crezut ca aceasta fericire isi poate construi o urmare pana in momentul in care o persoana foarte draga mie, mentor cu suflet, m-a sfatuit sa gasesc acea cale sa stralucesc prin ceea ce sunt si fac cu mare pasiune.

Si cu sprijinul unei comunitati de oameni frumosi din care fac parte, imi propun sa nu ma opresc aici. Vreau sa construiesc propriile mele carduri, sa inventez o metoda de revelare a raspunsurilor adanc ascunse in subconstient, prin relaxare si imagini, si multe, multe idei care curg fara oprire.

S-a demonstrat si se vorbeste tot mai mult ca avem in noi raspunsurile necesare provocarilor cu care ne confruntam, inseamna ca este nevoie de cat mai multe cai sa accesam acele raspunsuri.

Visez deja la noi, cei din viitor, care am reusit sa ne accesam potentialul nefolosit in prezent. Acum stim ca functionam cu o mica parte a creierului dar cine stie cate mai aflam despre noi dupa ce incepem sa folosim din ce in ce mai mult? Cine stie ce alte profunzimi mai descoperim? Stim despre intuitie, despre capacitatea marita a simturilor si cine stie cate aptitudini latente dorm inca in noi?

Avem o buna ocazie sa ne largim perceptia si sa ne accesam adancimile incepand de acum, cand o lume noua ni se deschide in fata si noi experiente abia asteapta sa fie construite si traite.

Tie, cititorule, iti multumesc foarte mult pentru atentie si timpul cat ai ramas alaturi de mine si te invit sa descoperi si tu ceea ce ai uitat despre tine. Fiorii din degetele cu care iti scriu in acest moment vor sa-ti spuna ca senzatia este extraordinara si ca merita din plin sa explorezi continuu.

Concluzia a ceea ce am scris mai sus este ca toti avem talente remarcabile, abilitati speciale, insusiri unice de care avem mare nevoie acum si de aceea este timpul sa incepem sa le recunoastem, sa le dezgropam de sub mormanul de conditionari, sa le scoatem din uitare si refuzul de a le folosi. Ne-am straduit atat de mult sa fim "asa cum trebuie" si cum ne-a modelat societatea incat am uitat si ne-am aruncat departe unicitatea. Numai ca aceasta unicitate ne este loiala, nu numai ca nu ne-a parasit niciodata chiar daca am ignorat-o, dar se si activeaza la cea mai mica incercare de revenire. Incet, discret, dar apare negresit.

Pentru ca eu cred cu tarie in tot ce iti poate folosi tie, draga cititor, pentru a-ti aminti cine esti si sa ai incredere in toate talentele, calitatile si insusirile tale unice, daca vrei, eu si cardurile mele abia asteaptam sa iti aratam macar o mica particica din amintirile tale despre viitor care sa te ajute in redescoperirea ta.

Cu mare drag, pentru tine,

Rodica.