Despre sensibilitate, emotii, mesaje si increderea in ele.

Mi-am adus aminte de o intamplare traita acum trei ani, in insula Lefkada, Grecia. Eram in vacanta in acea insula, si asa cum mi se intampla de fiecare data cand sunt in vreun loc, se petrece o atractie in legatura cu vreun peisaj anume care-mi place cu ceva mai mult decat tot ceea ce vizitez.

Precizez de la inceput ca de obicei sunt locuri pustii, plaje, stanci, paduri sau mai stiu eu ce locuri pe care le simt incarcate de o binecuvantata atingere a spiritelor locului.

Asa ceva mi s-a intamplat acum trei ani in Lefkada, eram pentru prima oara pe aceasta insula linistita si foarte darnica in ceea ce priveste vegetatia, cel putin la sfarsit de luna mai, asa cum era cand am vizitat-o eu.

Fara s-o caut special, si fara sa ma atraga cumva dinainte din poze, am cunoscut acolo o plaja care m-a fermecat pur si simplu de la prima vizita din cele doua pe care am apucat sa le fac. Plaja Egremni.

Am simtit-o ca pe un loc foarte special si foarte drag mie, din primele clipe. Ceva irezistibil m-a atras si m-a fascinat. Era oarecum si infricosatoare. De pe peretii inalti cadeau incet, din cand in cand, pietricele mai mici sau mai mari, care in linistea aceea (doar cantecul valurilor acompania linistea si pacea acelui loc din alta dimensiune) aduceau o energie stranie, cu fluturi in stomac de frica.

E clar ca toate pietrele acelea mari de pe plaja nu fusesera "puse" acolo decat de "mana" naturii.

Am intrat repede intr-o atmosfera ca de hipnoza, de visare cu ochii deschisi, plimbandu-ma. Eram fascinata de albul plajei, de albastrul marii Egee, de toata atmosfera ca de legenda, de "din afara timpului" care pur si simplu ma absorbise cu totul.

In fata mea, din albul marii rasareau personaje de legenda: Afrodita, Poseidon isi depanau povestea, eram parte din legenda lor, ii urmaream fascinata pe masura ce valurile isi cantau muzica iar, si iar, si iar.

Am vazut atunci plaja ca fiind un portal al spiritelor legendare prin care aceste spirite descindeau pe pamant. Acele spirite erau langa mine, ma faceau sa ma simt parte din mareata si vesnica legenda.

Am revenit pe plaja mea irezitibila doua zile mai tarziu. Au urmat aceeasi visare, aceeasi senzatie de "in afara timpului". Dar ceea ce a fost mai straniu atunci, de abia incepea.

In ultima zi, la plecare, m-a cuprins o jale cum nu am mai trait niciodata vis a vis de vreun loc. De la plaja pana in parcarea situata deasupra peretelui de stanca erau vreo 350 de trepte, parte de lemn, parte de beton. Urcand treapta cu treapta m-a cuprins o stare de tristate foarte, foarte intensa. Urcand, am inceput sa plang. Ceva mai sus, n-am mai putut sa inaintez, m-am asezat pe trepte si am lasat tristetea si plansul sa ma cuprinda.

Prietenul meu incerca sa ma impace, sa ma inveseleasca. Stia ca ceva se intampla daca m-a apucat plansul asa, din senin, dupa ce fusesem foarte incantata de acel loc. Atunci m-a filmat; ma filma si ma tinea de vorba...eu vazandu-ma filmata, alternam plansul cu rasul si dorinta de a ma linisti. Nu intelegeam nici eu ce se intampla, ce m-a apucat si de ce simteam atata tristate. Cei drept plecam din portalul meu drag de langa spiritele de legenda, dar cat de trist putea fi asta? Nu aveam raspuns.

M-am mai linistit si am pornit la drum. Ma intorceam si admiram marea si plaja la fiecare treapta urcata, oftam si urcam, apoi incet, incet, mi-am tras sufletul si am depasit momentul acela atat de trist...

In luna noiembrie a aceluiasi an, ca din "intamplare" mi-a cazut sub ochi un filmulet in care se vedea filmata de pe mare plaja mea draga chiar in secundele de cosmar in care se petrecea un cutremur puternic, de 6.1 grade care a prabusit o parte din peretele inalt de stanca acoperind o portiune de plaja. Imaginile erau greu de urmarit de mine. In acele clipe am simtit portalul care facea legatura cu lumea legendelor cum s-a inchis. Mi-a revenit intreaga tristete traita cu sase luni in urma dar venise si raspunsul la intrebarile mele de atunci. Am inteles ce ma cuprinsese atunci si de ce nu ma puteam desprinde cu zambetul pe buze si mare incantare ca de orice alt minunat loc vizitat. Brusc m-am linistit, mi-a parut foarte rau de cele ce apareau sub ochii mei dar am acceptat si am inchis tristetea. In vara spiritele locului simteau sau planuiau inchiderea portalului? Probabil. Pentru ca ma conectasem atat de intens cu acea lume imi dadeau un mesaj? E posibil si asta.

De atunci am fost mereu atenta la ceea ce-mi transmit locurile pe unde umblu, toate au spiritele lor care ne vorbesc. Si ne cer sa le lasam sa ne povesteasca. Si ne mai cer sa avem grija pe cat posibil de ele, sa le simtim si sa le respectam.

Tot ce ne inconjoara ne invata despre noi in fiecare secunda.

Astfel ne imbogatim sufletele cu un curcubeu de sentimente si emotii, trairi si ne reamintim sensul in care ne duce propriul drum al vietii.

Cu drag,

Rodica